Se afișează postările cu eticheta `89. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta `89. Afișați toate postările

miercuri, 12 iulie 2017

Cei fericiți și cei uitați


Uituci mai suntem. Nu numai la căldura atottopitoare. Nu numai când suntem bătrâni, sau demenți și avem voie, din punct de vedere instituțional, să devenim mai slabi. Nici măcar numai în ceea ce privește știrile proaste, amalgamul de știri ca niște trenuri-rapid, ponosite, rurginite, care huruie mai departe de la proteste la foamete, la foc, la bombă, la noi miniștrii, la hotărâri greșite, mai departe, mai departe. Uităm, câte mai sunt încă de făcut. Uităm, cât de des ne-am spus, că nu ar trebui să uităm: de exemplu, ce frumos este, atunci când ceva funcționează. Cap, picioare, asigurare medicală, statul tată. Iar și iar uităm, că nu voiam să uităm, ce bine ne merge. 














Aici este mai nou femeia care confecționează și vinde această păpușică. Înconjurată de soare și de umbra cortului, de legături din cercei și lanțuri. "Where do you come from?", întreabă. "Oh, Germany?" Germania, spune ea, ah da, acolo unde totul are ordinea sa. Ușor obosită sună vocea ei și așa, de parcă ar vorbi de o lume tare îndepărtată.  
În spatele ei, franjurii orașului, o mare Țară a Bârsei, căptușită de dealuri. În fața ei, bănci de corturi de bere, muzică. Și ziduri, maiestuos teșite, înalte. Ziduri fortificate. Vechea cetate a apărătorilor, cetatea castel de pe deal.
Proeminentă peste oraș. Și cu toate acestea, în foile turistice ale orașului, discretă, de parcă ar fi inexistentă.
Apare doar în scrieri mai vechi. Până acum câțiva ani curțile ei mai găzduiau restaurante dichisite turistico – `istoric´. Și astăzi – stafaje sfărâmânde, pentru nimic și nimeni. Închisă.
Un adevărat spirit al castelului, un castel al spiritelor, înnorat cu istorie, asediu, temniță, dar de fapt uitat, închis departe, în spatele unor porți de cetate pseudotari.


Și tipul ăsta de spirite nu apar rareori în această țară.

Cu cât te uiți mai atent, cu atât mai des le găsești.
Pereți cu bărbi din mușchi, cu fisuri și linii din doze colorate în loc de poze de familie, draperii sau veioze de noptieră. Case, care stau goale de ani de ani de zile. Ticsit ornamentate cum sunt și sobre, hale de fabrici cum sunt și casele politicienilor, poeților, oamenilor cărților de istorie.

Multe dintre aceste case sunt MONUMENT ISTORIC, cu plăcuțe, listate pentru intensiva protejare a monumentelor istorice formând lungi liste.
Timpul curge înainte, aleargă, pedalează, se zdruncină. Poate aici este un alt timp, în Transilvania. "Zögernd nur schlagen die Uhren" (=șovăielnic sună ceasurile), scrie poetul brașovean Adolf Meschendörfer,"zögernd bröckelt der Stein." (=șovăielnic se fărâmă piatra.)
Și cu toate acestea, timpul nu își lasă niciodată armele lui periculoase jos, dinții lui. Roade la geamuri, pereți, acoperișuri. (Împreună cu ajutoarele sale, vântul, vremea sau hoții deșeurilor de exemplu.) – Totul în timp ce casele trebuie să aștepte. Să aștepte ca procurori și avocați să lucreze, ca lupte grele să fie duse până la capăt, între lege și lege și așa-așa. De exemplu: o lege le permite chiriașilor imediat după revoluție să își cumpere locuința de la stat la un preț avantajos. Alta, le dă proprietarilor precomuniști drept de restituire. Și acum? Nimic nu se potrivește, se procesează, se ceartă, se așteaptă. Casele cu dublii proprietari sunt între timp ca parcate pe linia moartă. Unele locuite, multe goale, și nimeni, nici măcar statul, nu are chef în așa o situație neclară, să facă mai multe decât să ia ici colo câte o pensulă minusculă în mână.
O problemă pentru mii de case. În Transilvania și în toată țara. Cel mai des înghesuite în mod firesc, în capitala milonar-puternică. "Sad, empty houses", ne spune acolo ghidul Alina încet.
Mai degrabă spune "lucky houses": cele, care au voie să fie chiar asta: case. Fără spirite uitate, singuratice, fără grămezi de țigle găurite de vânt. Case cu acoperișuri dense și pereți compacți, pentru oameni, care nu sunt fără casă.

Da, să ne amintim, cât de fericită, așa o casă.
Teilen

joi, 1 iunie 2017

Unele gem, rătăcesc, urlă


Cu siguranță trebuie căutat puțin. Nu fiecare stradă are o casă cu cicatrici adânci. Și nici pe departe nu se desfășoară pe fiecare dintre ele, case istorice balansând pe pavajul cocoșat, îmbietor la călcat și înghesuit. În centru, da, unde este cazat un cronicar al orașului, în apropierea munților verzi, a zidurilor orașului și a turnurilor, construcțiile sunt pitorești. Însă părțile mai mari ale orașului stau mai în nord, mai în vest, mai în est, mai întinse, blocuri de beton, peste tot unde nu pot fi oprite de Paznicii Munții Carpați.
 

Locuitorii unui oraș nu mic, ci mare , trebuie să locuiască undeva: în ciuda scăderii masive, sunt încă mai mulți decât un sfert de milion.
Și printre ei, umbre, scrijelituri, rupturi. 


Chiar și un cotidian berlinez (cu mult înainte de cronicarii orașului) al anilor ´80 și ´90 era căptușit cu ziduri cicatrizate. Gri în gri, înalte cât blocurile de nefamiliști. Urme de gloanțe dedesubt, întunecate, tocite de ani mulți. Destul de numeroase pentru momente din copilărie tulburi dar și pentru unele mai senine. Real și totuși culise, carte de istorie din piatră și tencuială răsfoită. Imagini ale unei lumi de război mondial dispărute, crezută învinsă, de mult. Simțită mult mai mult decât la jumătate de secol distanță.


Și în orașul de la poalele Carpaților? Puținele ziduri cicatrizate brutal, și aici pagini dintr-o carte de istorie? Totuși, da. Și cine le citește? Această istorie sângeroasă este veche doar de 27 de ani. (Vârsta potrivită, considerată odată, undeva, de unii decadenți, pentru a înceta din viață tineri, ca rockstar-urile, nemuritori.)

Aici, în România, și în Brașov, în zilele de decembrie din 1989, și-au pierdut indiferent de vârstă, mulți viața. În împușcături ce nu au fost cu adevărat soluționate, între protestatari, armată și securitate, între Gardiști și Teroriști, chiar și după fuga și moartea lui Ceaușescu.


Chiar cu doi ani înainte au îndrăznit muncitorii să se revolte. Ce excepție în România timorată prin suferință grea sub Conducătorul delirant. „Dacă murim de foame, de frig sau împușcați”, ar fi fost scris pe un zid la revolta din Brașov, „ne este totuna.” 

Dacă zidurile ar putea șopti, icni, urla, cu siguranță ar face-o multe. Aici, sau cu totul altundeva în lume.

Și să râdă. Sau ceva asemănător. Isterice? Unele nici măcar atât. Fataliste. Obosite. Pierdute. Ca zidurile în Kabul, ieri, care mai stau în picioare, lângă praf și sânge. Kabul? Atât ded apropiat munților ca Brașov. Numărul de locuitori ca în Berlin. Propabil în creștere.

Și acum al 4-lea, al 5-lea, al 6-lea atac anul acesta? De data aceasta sunt 90 de morți, 400 de răniți, sau mai mulți. Devine difuz, amalgamul de știri trebuie, deja câteva ore mai târziu, să treacă încet mai departe. În urmă rămân zidurile. Care încă nu sunt praf, încă nu sunt un schelet din tablă și beton. Urme de gloanțe? Aproape numai un gâdilat. Teroriști? Cratere de după explozii? O pălărie veche, haha, o zăpadă de mâine.
Teilen