Anunț publicitar misterios

Afiș de Roxa Târziu, 9/2017, inspirat din G.o.T.         

A ajuns în sfârșit, nu numai în Brașov, dar și în România?  
Întuneric în spatele pădurilor. Iarna așteaptă deja. Și poezia. (Sau poezioara?
Și uneori, oricum, trebuie să ne uităm cu atenție într-acolo.)

O să auzim și texte despre Brașov, doar cele mai poetice, cernute, periate, altfel legate.
Și mai multe. Și muzică. Mă bucur. Salut, Dactăr Nicu, mulțumesc* și pe vineri.

*Și Petra A. Brienne of Tarth, mulțumesc, fără arta traducerilor tale  nu ar putea zbura acest dragon. Cea cu ochelarii de soare nu poate nici măcar să pronunțe R-ul plin.

Frate, soră, dans de cretă

Încă o scânteie micuță de bună dispoziție în ultima secundă din lungul sfârșit de săptămână – de copii – de Rusalii – de vacanță de vară. Că mai departe trebuie să meargă întotdeauna. Trebuie. 

Cu magie și improvizație.
Cu răbdare. Cu scânduri, cabluri, țevi.  

Prin cabluri și țevi curge astăzi destul, cu totul altfel decât acum 30 de ani. 

Destulă apă curge și de sus, se prelinge pe acoperișuri, ziduri, țevi (cu schimburi repezi, cu mult soare).

Și cu toate că în fiecare săptămână, după o rupere de nori de zece minute, canalele vechi ajung pline peste măsură, și cu toate că atunci străzile așezate în vale devin râuri de mucegai. – Nimeni din locuitorii orașului nu poartă cizme de cauciuc. Nici fratele, nici sora, nici mama. Nici nu există de cumpărat. Dacă, undeva, uneori, atunci „Hm... la raionul de pescuit?" 

(În dulapul de acasă al unui cronicar al orașului sunt, chiar dacă de jur împrejur canalele sunt cuminți, trei perechi întregi de cizme de cauciuc.) Cum funcționează aici pentru toți fără – aproape un miracol.
Altceva: Ca într-o zi de sărbătoare normală, autobuzele de dimineață sunt goale, fără traficul generat de cei care merg la serviciu, străzile liniștite, aproape nicăieri un om. Și cu toate acestea se pot vedea aproape în fiecare magazin vânzători, cele mai multe magazine sunt, ca în fiecare luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, deschise.       

Deschise în ciuda zilelor de sărbătoare legale, în ciuda unui sfârșit de săptămână extra lung care a fost așa întins, ca pus la uscat după ploi intensive.

Și prima care a fost așa întinsă a fost Ziua Internațională a Copilului. Fără glumă: 1 iunie este sărbătoare legală în România. S-a hotărât acum căteva luni. O țară împărțită, o conducere controversată, au nevoie de mesaje împăciuitoare. Și da, o sărbătoare de familie – de copii este la fel de încântătoare ca un cățelus. 

În ce state ar oferi ziua de 1 iunie altfel, atât de mult spațiu liber nelucrător, pentru apropieri contemplative sau fără vreun scop anume, pentru a colora asfalt și fețe? În partea rămasă din fostul bloc sovietic, nu, în ciuda marii tradiții de Ziua Copilului. Și - la această dată – nici măcar în Turcia, chiar dacă a introdus prima Ziua Copilului de aproape 100 de ani. „Pentru Pace în țară, pace în lume.“

Și aici în țară? Poporului i-a fost oferită în plus și ziua următoare, 2 iunie. Nu ca zi de sărbătoare oficială, ca unele noi în ultimii ani. Dar ca aproape-sărbătoare, ca recomandare clară, ca un pod prietenos pentru familii între Ziua Copilului și Rusalii. Hotărâre adoptată recent, spontan, aproximativ acum două săptămâni de Guvernul României.

Cretă dulce de zahăr.

Speranțe mari, verde mic

Trifoi, tulpini, păpădie. Un gazon nu prea englezesc. Dincolo, cu un trafic destul de aglomerat, Sirul Ludwig van Beethoven și în spate, ca un polițist în trafic, îngust în umeri, statuia compozitorului fostului imn românesc (și a celui albanez). Dincoace de gazon, numele ei, ca pomii din jur, Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere der Universitatea Transilvania din Braşov. Primăvara strălucește pe fațada de galben palid a facultății.

Și totuși, ceva este altfel.

Trifoiul, tulpinile, păpădiile, primesc un nou pod, și mda, un covor verde.

Să ai statul asupra ta, trebuie så fie înălțător.

Și să ai statul asupra ta, necesită nu în ultimul rând, răbdare. O grămadă.

Timp de așteptare ca pentru ascultarea-creșterii-firului-de-iarbă.

Dar și, o neajutorare lipsită de efort, aparent.

O priză de Memento Mori.

Sau smerenie.

Grație, străduință.

Și apoi …

Așa întâmpină gazonul.

Și apoi, chiar pășește pe covorul verde: statul.

Sau totuși Președintele. (Al patrulea din stânga.) Pomișorul pe care îl plantează, îi ajunge poate doar până la genunchi. Dar tulpinii și trifoiului le apare înalt ca o cupolă. Și odată va deveni un stejar, un pom important, chiar și în România (încă) bogat împădurită.

Președintele nu are obligații, ca de exemplu de a se opri cu gesturi mărețe pentru un cadou simbolic.

Klaus Johannis, a fost profesor de fizică, apoi primar în Sibiul ce s-a dezvoltat cu succes în acest timp. Un sas din Transilvania, care în ciuda statutului de minoritar, a reușit să ajungă în 2014 Președinte. Urmărește lucruri mărețe.

A câștigat respectul multor români, chiar dacă sau deoarece uneori pare dintr-o bucată. – Incoruptibil, se spune, cu principii clare, cu valori însemnate ce le are în vedere. Așa este și acțiunea Plant for the Planet. Simbolic, pentru un viitor mai bun (numai pentru pădurile României exploatate legal sau illegal) se va planta în această zi de 22 mai, pomișorul cu numărul două miloane allein in Rumänien. La cel cu numărul de un milion, a fost prezent Prințul Charles.

Trifoiul, tulpina, păpădia s-au îndoit, și cât de repede a trebuit să plece apoi neagra limuzină nemțească. 

 

O să fie îndeajuns lumină și apă? Mai este nevoie de mii de stejari grațioși pentru a nu pierde speranța. Pentru a îi putea da mai departe oamenilor și țării, țară care pășește împreună cu bandele ei, de cele mai multe ori bande roșii, tari ca un turn de beton, de un narcisism coruptibil. În ianuarie, când strigătul împotriva regimului social liberal se afla în punctul culminant, regimul Grindeanu, care dorea să își făurească parșiv legi  spre acceptarea corupției, atunci a ieșit în stradă, având imaginea de stejar. Johannis, Președintele liberal conservativ, orientat către UE. A fost o parte din mulțimea cea mai mare de protestatari la nivel național, după decembrie 1989.

Pavaj

Este necesar să spunem că toate pozele din jurnalul de cronicar (dacă nu-i spunem altfel) sunt făcute de aceeași mână și de pe același pavaj orășenesc?

De pe cel care este mai puțin denivelat decât poate părea. De pe unul ce cunoaște rădăcini puternice și coroane semețe dar și ramuri retezate. (Stema, se știe.) 

Unele sunt cu susul în jos, sau numai par așa.

Perspective, unghiuri, curți și drumuri nenumărate.

A se orienta, în primul rând. Ceea ce se vrea. A aduna, a învăța. Pentru ca apoi, roadele (literare) muncii să fie coapte, să înfățișeze consistență și caracter, pe lângă culori interesante.